Povestea Copilului Cântător
Cântătorii Lumilor din Tărâmul Cântărilor adunară Sfatul Cel Mare.
-Lumea oamenilor se pierde cu zi ce trece, dacă o lăsăm, curând inimile li se vor împietri pentru totdeauna și nu vor mai ajunge să-și împlinească menirea, să se facă pe sine Cei cu Iubire Liberi. Oglinzile răului amăgitore pe care și le-au pus peste tot, pe pereți, pe mese, prin buzunare, îi înșeală de când deschid ochii, aproape i-au înrobit. Ce e de făcut?
Fără șovăire ieși în față unul dintre cântătorii cei tineri, mai apropiat de copilărie decât de tinerețe, căci chiar nemuritori fiind, Cei Care Cântă adună nu ani, ci Cânturile Lumilor (aici trebuie să amintim că unul sau una sunt cuvinte fără noimă pe Tărâmul Cântătorilor, care nu mai sunt de mult bărbați și femei, precum oamenii):
-Mă voi duce Eu printre oameni!
Cântătorii Cei Vechi se îngroziră:
-Știi ce te așteaptă, acolo nu poți ajunge cu cântecele noastre!
Le vei uita și va trebui să le înveți din nou, dacă vei avea de la cine! Nici cine ești nu vei mai ști, și pe tine însuți va trebui să te cânți de la începuturi!
Vei purta trup femeiesc, căci bărbaților le e departe Cântul Cerurilor, iar femeile au viață cumplită pe acel tărâm sălbatic!
Vei fi mica și fără de puterile de pe tărâmul nostru, nici cântecele, dacă ți le vei aminti, nu te vor putea ajuta prea mult. Vei trăi nu doar pentru Cânturi, vei prăpădi aproape tot timpul în care oamenii trăiesc ca să-ți câștigi cele de trai!
Chiar și pentru unul dintre Cei Vechi e sarcină grea, darămite pentru un tânăr aproape copil!
-Toate astea le-am trăit în sufletul meu, răspunse Copilul Cântător.
-Vor fi de înfruntat și altele multe, neștiute! Armonia Lumilor, harfa ta cea din Aurul Vieții, va ajunge o biată cutiuță de lemn cu câteva fire întinse pe ea!
- Oamenii îi spun cobză, murmură tânărul.
- Nu putem îngădui să te lăsăm pradă morții uitării!
Însă Copilul Cântător își luă Harfa din Aurul Vieții și porni…